Internetul, politica şi ipocrizia

Definiţia politicii a fost dată ea de ceva vreme, dar poate fi extinsă. Mai nou însă, o lărgim cu toţii (pe ea pe definiţie, a nu se înţelege altceva), în timp ce nu uităm să facem glume de doi lei, doar Măria Sa Facebook-ul permite. Şi uite aşa aflăm că iubita unui oarecare politician... indisponibilizat poate fi uşor preluată, că s-a inventat un săpun demn să îi poarte numele, mai ales dacă e scăpat cu uşurinţă prin baie, semn că inventivitatea nu lipseşte tinerilor frumoşi şi liberi. Sunt trimise link-uri cu tone de bancuri pe internet, întrerupte doar de scurte momente în care diverşi curajoşi sunt blamaţi că au îndrăznit că calce pragul unei televiziuni şi nu doar al trusturilor de presă demne de încredere. Ghilimelele îmi lipsesc din jurul mai multor sintagme din acest text... E ca la o nuntă cu dar. Darul e râsul (amar pe alocuri) iar nunta se termină cu un şlagăr manelizat ascultat de toţi cei care se dau fini cunoscători de muzică clasică. Şi aşa, în paşi de dans, unul îşi anunţă candidatura la preşedinţie, altul susţine că adversarii sunt obraznici, mai ales dacă şi-au permis să se nască în afara unei părţi a fostului Imperiu Austro-Ungar, unii pregătesc moţiuni pe care le amână pentru că au puţină treabă în intern. Adică până să rezolv ce mai e prin ţară (drumuri, spitale, analfabetism funcţional, mână de lucru pe cale de dispariţie, ş.a. = şi altele, pentru că ele fix la şi altele intră), stai puţin că tre’ să obţin şefia la o filială a partidului, că na, priorităţile sunt priorităţi... În timpul ăsta uităm că mâncăm roşii vopsite, că la iarnă s-ar putea să explodeze ţevile neschimbate ele de juma’ de secol, şi că un angajator “de afară” (am găsit şi ghilimelele) oferă 500 de euro pentru o muncă plătită cu 2500 la el în ţară, şi făcută mai prost. E drept că nu e fun să te gândeşti la otravă, frig, trafic blocat... E mult mai cool să comentezi un talk-show înveninat, înfrigurat, mult traficat pe internet. Restul se rezolvă. Când cineva va pune din nou mere în plop.

Scena, Cehov şi ardelenii

Am fost la teatru zilele acestea. Mai întâi la un festival de teatru şcolar, unde cei mai buni au pierdut pentru că, probabil, juriul a considerat că trebuie să înveţe de mici că nu mereu talentul contează, mai sunt şi alte criterii. Locul I a revenit unei piese despre un emigrant român, ajuns cu mama în Spania, părăsit de tată, plecat să lucreze în Anglia (normal, ce altceva ar putea face un român, din Transilvania, se subliniază Transilvania, că parcă e stat în stat). Acolo, adolescentul, inhibat, lipsit de dragostea propriului părinte, se ataşează de tatăl unui coleg. Acesta, ignorant, cum altfel, ştie despre România că Hagi, Nadia şi Ceauşescu. Măcar de o introducea şi pe Simona, dar probabil ar fi fost prea mult... Victimă a anturajului, adolescentul român ajunge la poliţie pentru că transportase droguri. În rezumat: şablonul emigrantului trist, singur, abandonat, slab de înger, provenit dintr-o ţară considerată fără valori actuale, cu vagi reminiscenţe ale unor sportivi de anvergură, plus un dictator şi ceva vampiri. Atât. Suficient pentru locul I. Ah, da, mai era o scenă în care se trăgea nişte cocaină pe nas, în mod educativ, mais bon, passons....


Cu gust amar, am mers mai departe, şi am picat la o comedie, adaptare după Cehov. De data aceasta cu actori adulţi, talentaţi şi implicaţi. Se întâmpla la Clubul Ţăranului, unde un public pestriţ, de la copii (cuminţi), la pensionari entuziaşti, s-a bucurat timp de o oră de reprezentaţia Companiei de Teatru Cristi Toma. “Cerere în căsătorie” durează doar o oră, pentru că, ne-a spus chiar actorul şi producătorul Cristi Toma, oamenii nu mai au răbdare. Şi are dreptate. Cehov rămâne actual, iar adaptarea este una reuşită. Trei personaje cu har. Un tată care îşi vrea fiica măritată, o fiică de se vrea femeie căsătorită şi un el conştient că aşteptând să-i cadă marea dragoste sau o femeie ideală, nu se mai însoară niciodată. Aşa că trece la treabă şi merge în peţit. Numai că până la propunerea oficială adresată fetei-gospodină, ajung să se certe de la un petic de pământ, numit sugestiv Poiana Boilor. Al cui să fie? Ce familie îl deţine şi de când? Nu se lămuresc iar peţitorul este scos în şuturi. Rechemat după ce tânăra îi află intenţiile, nu are nici de data aceasta prea mult succes, din pricina unui câine de vânătoare. Ugadai şi Okatai sunt două patrupede socotite de stăpâni, fiecare, drept cel mai bun din ţinut. Şi uite aşa, curge votca (măcar nu e cocaină...) până spre final. Pe care îl aflaţi dacă mergeţi să vedeţi piesa... Sau îl citiţi pe Cehov.

Lumea în care trăim

Nu credeam să mai revin la blog. Probabil sună a omul cavernelor, într-un moment în care insta-story contează mai mult decât story de pe facebook (nu întrebaţi de ce, pentru că aş avea nevoie de o postare mult mai lungă.) Blog? Nici măcar nu e vlog? Şi mi-aş dori să scriu si cu diacritice şi semne de punctuaţie, într-o lume în care dacă pui spaţiu în loc de cratimă e deja mare lucru...
Nu am intercalat încă, după cinci rânduri, niciun englezism, aşa că e timpul să get to the point. So.... Am fost la un party ieri, împreună cu o prietenă bine intenţionată şi gata să-mi explice beneficiile socializării. Se făcea că e 2019, România... În centrul Bucureştiului se strânseseră ei, modernii, pentru a omagia un brand. Dar cum erau ei? Plictisiţi? Da. Ele, obeze, dar în pantaloni mulaţi? Da. Ei, anorexici, dacă vorbim despre jumătate din asistenţă, restul scoşi de la sală? Da. Pariem pe cine merge mai des la salon pentru bronzat şi pensat? Nu, pentru că îl pierdeţi. Ei. Şi cu cât e bronzul mai accentuat, cu atât este pantalonul mai mulat şi mai scurt, pe o gleznă cât un fir de... crizantemă? Tot a lui. Nelipsitele pălării, la ei şi la ele, spuneau multe. De exemplu, în funcţie de marcă, spuneau cât le intră pe card de la multinaţionala unde se bat în proiecte până la 9 seara, pentru a merge apoi la un party unde beau afectaţi un suc de portocale, cu paiul nelipsit. Really? Suc de portocale? Da, dar avem ţigară electronică şi pălărie. Aşa că suntem bine.
Tot la party e şi mâncare din plin. Multă şi cu design spectaculos. Gustul nu contează. Nu am rezistat şi am făcut 5 poze. Pe ascuns, oarecum. Nu poţi să faci poze la preparate, trebuie să faci un selfie, să îl treci cu # în Insta şi apoi să verifici la fiecare 4 secunde dacă a avut sau nu vizualizări. Şi dacă nu a avut, neapărat să mai facem unul. Că doar nu tre' developat, ca pe vremuri. Totuşi, există riscuri. Rămâi fără baterie, se blochează aplicaţia, îţi varsă băiatul de 40 de kg, pantaloni deasupra gleznei şi tatuaje tot acolo, apa plată peste ecran. Apoi, mai sunt chelnerii... Care se cred pe o pasarelă, doar că, ghinion (nu că aş vrea să îl citez, nu), nu se află acolo. Nelipsitele bărbi, hainele negre, mulate şi privirea de, waw, eu sunt acela... Da, acela din spatele barului, probabil student la o privată, prin asta am înţeles o facultate privată, de trece prin ea cu proiecte în sesiune şi hai lăsaţi, că oricum o plătesc. De îţi vine apoi la interviu, pune virgulă între subiect şi predicat şi spune că pe Insta există emoji, no need de alte semne, uşor obscene ele şi punctuaţia lor. După care pleacă toţi frustraţi acasă. Organizatori, invitaţi şi angajaţi. Au mai bifat un eveniment, fac parte din viaţa mondenă, deci există. Pe urmă zice Houellebecq că depresia se tratează cu X pastile, că iubirea ar fi soluţia, dar că e cam târziu. Păi cine are timp de iubire, când noi, de fapt, ne măsurăm doar marca pălăriilor şi a pantalonilor ce lasă atât de senzual glezna băieţilor descoperită? Nu noi, nu în 2019. Mai vedem în 20-20, dar am un feeling că nici atunci...