duminică, 31 octombrie 2010

Parvenita de gradul IV


Cu zambet larg si ochi luminosi sau sticlosi (in functie de ce au sub ei), cu parul sub efectul bigudelelor de ultima generatie, sau indreptat cu placa incalzita la foc mic (cum a invatat-o mam'mare in satul de la Cucuietii din Deal sau prin zonele adicente), cu mainile pline de inele de magazinul de Cartier, sau de la cel de accesorii din mall-ul tocmai inaugurat, toapa de Capitala se infatiseaza in toata splendoarea. Cu sunci iesite din pantalonii stramti, cu spatele gol, pe tocuri strambate de greutatea piciorului de gheisa ratata, da indicatii ghinionistilor aflati prin imprejurimi. Pentru ca poate. Pentru ca nu doar suncile sunt strangulate de cureaua ce intra in carne, ci si cei doi neuroni fixati pe un singur scop: sa fiu eu deasupra. Si nu e vorba de vreo pozitie in intimitate, ci de una in societate. Practic in public: sa par ca sunt, poate cineva chiar crede. Guvernata de verbul "a avea" pana in maduva oaselor (acoperite destul de bine, dar nu de haine), parvenita de Capitala de gradul IV stie sa ceara, spre deosebire de cea de gradul III care stie doar sa sugereze, de cea de gradul II care stie sa tenteze si de cea de gradul I care nu mai are nevoie sa sugereze nimic pentru a i se da. Pana la gradul suprem, parvenita din categoriile inferioare cere, pentru ca stie ce are sa ofere la schimb si nu-i pasa daca in restul timpului este privita cu dispretul acordat si meritat zambetelor false din portelan scump, creionate de o poleiala aurita, ca sa vada lumea "Ca are". Are. Multe. Scumpe. Inutile. Dar Are. Nu mai e nevoie sa mangaie animalul pasnic care da lapte, carne, oua, acum betoanele se opun tocurilor si nu noroiul din fundaturi. Intre timp zambetul se largeste, precum si alte parti ale corpului, de la e-urile din restaurantele de fite, unde se comanda mancarea cea mai fistichie, numai pentru ca se opune malaiului fiert la foc mic, ca doar ne intoarcem de unde am plecat. Unii dintre noi. Altii merg mai departe, fara sa stie ca ajung acolo unde le e locul: in fata unei oglinzi care deformeaza si ii prezinta frumosi, destepti, buni. Si apoi se sparge. Cioburile le aduna cine poate. Nu parvenita de gradul IV, k ea e avansata, o lasa pe surata de gradul V, VI. Cea care inca mulge animalul care da lapte, carne, oua si o admira pe mai norocoasa de s-a ajuns: acum cumpara laptele de la supermarket!

marți, 26 octombrie 2010

Ce e imposibil?


Diferentele intre posibilitati si probabilitati se invatau la logica. Se mai invatau si la franceza, pentru concordanta, subjonctiv si altele asemenea. Se mai invata si acum. Imposibil la o prima si a doua vedere este sa treaca motiunea de maine; probabil vor fi blocaje in trafic si posibil din nou m-am orientat, nemeritat, gresit. Astept sa fiu contrazisa, asa cum opozitia asteapta sa treaca minunata motiune, si numara bilele alb-negre. Dupa ce au cazut mastile, unii au stiut sa le ridice la loc si sa le fixeze cu incapatanare. Bilele albe se amesteca intr-o urna inchisa, in timp ce bilele negre se lafaie in urna transparenta si zambesc had. Asumarea introducerii bilei nu si-o permite oricine. Curajul unei decizii, panta dintre probabil si posibil si alungarea imposibilului, la fel de dificile precum votarea unei initiative a opozitiei, cand esti la putere. Cand nu mai esti, iar haturile ti-au fost furate si biciul a trecut pe maini straine, atunci e si mai greu. Si totusi solutia e simpla: intre putere si opozitie, prima e mereu cea spre care se cauta calea. Deci opozitia e inutila...

duminică, 17 octombrie 2010

Pe val


Duminica la pranz un bucurestean get-beget se intreaba ce poate face intr-o capitala pe cat de europeana, pe atat de gri. Baruri si vesnica bere in mana, un film mai tarziu, un meci si mai tarziu. Si pana atunci? O bucuresteanca get-beget uita de griul rutinei si de directia de fiecare zi, lasa cafeaua mult prea fumata, uita de derby-ul de mai pe seara si se lasa furata de peisajul lazarist al Cismigiului altor vremuri. Un fel de Cismigiu al liceenilor care au chiulit de la scoala, in cazul acesta de la munca si s-au transformat in adulti fara teama mustrarii de profesori. Exact invers: semi-adultii au devenit adolescenti si au plecat in cautare de vata pe bat.Nu au gasit, prea preocupati de ratele-animale de companie pentru o clipa, de verdele copacilor, inca in octombrie, de evitatul paznicilor care le refuza accesul la leagane "Ca sunteti om matur" si leaganul e exclusiv, SOC, pentru cei mici...Fara vata pe bat dar cu idei: barca! Un fel de Ciresarii plecati in expeditie, la 10 ani de la varsta experientelor de acest gen, aflati la varsta experientelor de alt gen...Un fel de copii ai jocurilor pe calculator si ai comunicarii online, hotarati sa comunice si cu natura nedesenata de ultimul programel al lui Bill (doar suntem prieteni vechi, ii pot spune asa), cu cea reala. Reala, cat sa o poti atinge, chiar daca iti fuge printre degete. Sa o respiri, sa o vezi si sa treci prin ea, sa o penetrezi si sa nu te doara decat despartirea de mai tarziu. Au luat barca si barca i-a luat pe ei. Vaslitul, o necunoscuta. Vasla, deloc prietena. Apa, deloc profunda, k altfel, boala secolului, stressul, ar fi pus stapanire pe semi-curajosii-semi-adolescenti. Asa, era doar o joaca. Una permisa. O joaca prin ploaia stropilor unei fantani arteziene, pe sub podurile unei Venetii visate, pe sub salciile plangatoare. Asa ca a venit si randul lui Eminescu. El lipsea. Poezia recitata pe doua voci a mai calmat din valuri. Sau a nascut altele mai line. A aparut si tehnica. Fotografii, care nu au nevoie de niciun retus in niciun photoshop. Si bucuria zambetului real, rar in lumea maturilor care nu au voie in leagane...Poate doar intr-un hamac, produs al unei imaginatii mai putin scoase din povesti, dar de poveste.

miercuri, 6 octombrie 2010

Covorul fermecat


Portocaliu precum starea de spirit incerta. Albastru precum sangele nobil. Alb, foarte rar, prea se murdareste repede si devine gri, precum rutina. Negru precum timpul pierdut. Roz, niciodata. Verde, culoarea ochilor. Visiniu, echipa preferata. Galben, culoarea geloziei profunde (banalitati). Mov, culoarea noastra! Urci si cobori pe covorul preferat, te prabusesti si te agati, de un fir de pai, de un ciucure incurcat, de un desen sub forma de schema prea des repetata la antrenament. Culorile se amesteca si isi pierd intelesul, unghiile se infig in materialul prea moale, prea rigid, prea grabit sa se descompuna. Dar puterile magice revin si stralucirea preia din portocaliul starii de spirit si din galbenul geloziei si din albastrul sau rosul sangelui si din verdele privirii si din visiniul gloriei! Ce-i de ales?