Nu credeam să mai revin la blog. Probabil sună a omul cavernelor, într-un moment în care insta-story contează mai mult decât story de pe facebook (nu întrebaţi de ce, pentru că aş avea nevoie de o postare mult mai lungă.) Blog? Nici măcar nu e vlog? Şi mi-aş dori să scriu si cu diacritice şi semne de punctuaţie, într-o lume în care dacă pui spaţiu în loc de cratimă e deja mare lucru...Nu am intercalat încă, după cinci rânduri, niciun englezism, aşa că e timpul să get to the point. So.... Am fost la un party ieri, împreună cu o prietenă bine intenţionată şi gata să-mi explice beneficiile socializării. Se făcea că e 2019, România... În centrul Bucureştiului se strânseseră ei, modernii, pentru a omagia un brand. Dar cum erau ei? Plictisiţi? Da. Ele, obeze, dar în pantaloni mulaţi? Da. Ei, anorexici, dacă vorbim despre jumătate din asistenţă, restul scoşi de la sală? Da. Pariem pe cine merge mai des la salon pentru bronzat şi pensat? Nu, pentru că îl pierdeţi. Ei. Şi cu cât e bronzul mai accentuat, cu atât este pantalonul mai mulat şi mai scurt, pe o gleznă cât un fir de... crizantemă? Tot a lui. Nelipsitele pălării, la ei şi la ele, spuneau multe. De exemplu, în funcţie de marcă, spuneau cât le intră pe card de la multinaţionala unde se bat în proiecte până la 9 seara, pentru a merge apoi la un party unde beau afectaţi un suc de portocale, cu paiul nelipsit. Really? Suc de portocale? Da, dar avem ţigară electronică şi pălărie. Aşa că suntem bine.
Tot la party e şi mâncare din plin. Multă şi cu design spectaculos. Gustul nu contează. Nu am rezistat şi am făcut 5 poze. Pe ascuns, oarecum. Nu poţi să faci poze la preparate, trebuie să faci un selfie, să îl treci cu # în Insta şi apoi să verifici la fiecare 4 secunde dacă a avut sau nu vizualizări. Şi dacă nu a avut, neapărat să mai facem unul. Că doar nu tre' developat, ca pe vremuri. Totuşi, există riscuri. Rămâi fără baterie, se blochează aplicaţia, îţi varsă băiatul de 40 de kg, pantaloni deasupra gleznei şi tatuaje tot acolo, apa plată peste ecran. Apoi, mai sunt chelnerii... Care se cred pe o pasarelă, doar că, ghinion (nu că aş vrea să îl citez, nu), nu se află acolo. Nelipsitele bărbi, hainele negre, mulate şi privirea de, waw, eu sunt acela... Da, acela din spatele barului, probabil student la o privată, prin asta am înţeles o facultate privată, de trece prin ea cu proiecte în sesiune şi hai lăsaţi, că oricum o plătesc. De îţi vine apoi la interviu, pune virgulă între subiect şi predicat şi spune că pe Insta există emoji, no need de alte semne, uşor obscene ele şi punctuaţia lor. După care pleacă toţi frustraţi acasă. Organizatori, invitaţi şi angajaţi. Au mai bifat un eveniment, fac parte din viaţa mondenă, deci există. Pe urmă zice Houellebecq că depresia se tratează cu X pastile, că iubirea ar fi soluţia, dar că e cam târziu. Păi cine are timp de iubire, când noi, de fapt, ne măsurăm doar marca pălăriilor şi a pantalonilor ce lasă atât de senzual glezna băieţilor descoperită? Nu noi, nu în 2019. Mai vedem în 20-20, dar am un feeling că nici atunci...
