O lume nebuna, nebuna

Barcelona invinge Realul cu 5-0, Rafa Nadal pierde la Federer cu 6-1 in setul decisiv, dupa egalitate perfecta in primele doua (6-3, 3-6) iar The Independent isi imagineaza cum ar fi fara euro. Bine pentru nemti, prost pentru restul lumii. In fond, nimic "fuera del otro mundo" , nimic anormal. Barca e f buna, Nadal a obosit la final de sezon iar ziarul englez isi imagineaza ceva destul de posibil si pe deasupra vinde bine. Si totusi...
Exista o tresarire la aflarea unor scoruri, rezultate, scenarii. Exista o tresarire care se justifica. Altele nu au justificare, dar se produc. Se produc in urma unui zambet (deloc ironic, precum in cazul aflarii macelului de pe Camp Nou), a unei atingeri (mai fine decat tusa lui Nadal in urma unui lung de linie), a unei imagini (mai clare decat cea prezentata de cotidianul de mai sus). De altfel, tresaririle, asemenea fluturilor , sunt rare. Ne-am obisnuit cu nebunia lumii si cu propria nebunie, adaptata la ce e in jur; ne-am obisnuit cu tresaririle altora si le-am inabusit pe ale noastre. Sau le-am lasat sa creasca pana la formarea unui cutremur. A unui abis, in care se cade lin, a unei prapastii intre noi si ceilalti care se casca brusc si ne inghite fara drept de apel; sau cu, dar neasumat. Din fundul prapastiei cei mai curajosi striga, se agata de propriul ecou si ies la suprafata pentru o clipa, in aceeasi valtoare de fiecare zi. Cei mai slabi, inghit in sec si nu fac niciun gest, salvarea vine oricum. Iar cei mai nebuni striga, si isi bat joc de fatalistii care cred ca toate drumurile se unesc pe un pod ce sugruma prapastia si ne aduc la suprafata.