Proust avea dreptate!

In loc de madeleinele lui Proust: scotch. In loc de echilibru...echilibristica... in loc de Franta, un minunat cartier poluat bucurestean. Si iarna si zapezi murdare si nimic nu conteaza. Proust avea dreptate: gustul trezeste memoria! Si cum o mai trezeste! Brusc la o realitate care amortise; care se vroia dusa si nu se ducea; si era real si tremura in paharul prea plin, macar pentru o seara. Se va goli, se va varsa, dar gustul ramane si reapare la fiecare inghititura dulce-amara, precum realitatea mea! Daca acceptam in vino veritas la 13 grade, alcool, nu temperatura, la 40, tot grade, que passe-t-il? Cum s-ar numi acel adevar?
Keep walking...singurul indemn care poate fi acceptat. Singurul adevar pentru care merita luptat. Iar mahmureala trece printr-o vorba mult mai autohtona: cui pe cui se scoate! Asa ca pastram si cuiul si dorul si gustul si amintirea si madeleina lichida...

Case closed

"S-a facut o ancheta, case closed", a declarat cel ce urma sa devina un clasic in viata. Blamat, ironizat, aratat cu degetul (si ce deget), sarmanul om bogat spusese un mare adevar. S-a incheiat povestea; s-a vindecat si locul; cei care au avut de pierdut, au castigat, cei care au avut de castigat, au pierdut...sau invers. Ce nu e de inteles aici? Doar am invatat cu totii din filmele americane: binele invinge raul si efectele speciale sunt pentru prostii multi. Case closed, sau spus pentru plaiurile mioritice: Canta la alta masa!

Pentru adevar

Politicienii nu-l spun niciodata, sportivii putini stiu si fair si play, prietenii il evita pentru a nu rani, parintii nu-l pot gasi pentru ca nu pot fi obiectivi 100%, cantaretii il pierd in stereotipuri, iar TU insuti il deosebesti cu greu in miile de detalii din suflet si minte. Nu neaparat in ordinea asta. Si atunci de ce e preaslavit? De ce e cautat si nu e gasit niciodata? "Eu spun adevarul". "Pe cuvantul meu". "Pe onoarea mea". Care adevar? Cand ni-l asumam? Intre doua glume si trei omisiuni. Cate fete are adevarul asta? Cate poate, mereu mai mult de una. Am scris negru pe alb. Asa si? Un adevar evident. 2+2=4. Un adevar matematic. Pamantul se roteste in jurul soarelui. Un adevar pentru care merita sa mori. Si mai departe? Mai exista si alte adevaruri? Si le poti recunoaste? Nu. Intotdeauna adevarul este varianta mai simpla. "Adevarul e ca..." Sera? Il poti striga in piata mare, ca intr-o agora de pe vremuri? Unde sa astepti ovatii sau oprobiul public manifestat prin tacere? Nu. Din nou nu. Prejudecatile primeaza. Gura lumii sloboda este un adevar mult mai mare decat cel matematic. Pentru adevar sau autoconservare? Pentru adevar sunt scrise E-urile pe eticheta sau pentru ca producatorii sunt obligati de vreun mecansim-organism? Pentru adevar, doar pentru ca este mai complicat sa minti. Pentru ca este mai greu sa dormi apoi. Se cheama egoism, pe alocuri. Mai grav este cand inghiti un adevar fals si ajungi sa-l crezi real, al tau si al altora. Si pe cel care, poate, s-a ascuns undeva in subconstient, il lasi acolo sa doarma, in locul tau. E asemenea unui scris de copil, inca nesigur, dar in formare. Ca doar societatea vegheaza: politicienii vorbesc, sportivii alearga, prietenii te incurajeaza si parintii iti dau sfaturi. Si adevarul? Ah, da. Apare (si) maine...

O lume nebuna, nebuna

Barcelona invinge Realul cu 5-0, Rafa Nadal pierde la Federer cu 6-1 in setul decisiv, dupa egalitate perfecta in primele doua (6-3, 3-6) iar The Independent isi imagineaza cum ar fi fara euro. Bine pentru nemti, prost pentru restul lumii. In fond, nimic "fuera del otro mundo" , nimic anormal. Barca e f buna, Nadal a obosit la final de sezon iar ziarul englez isi imagineaza ceva destul de posibil si pe deasupra vinde bine. Si totusi...
Exista o tresarire la aflarea unor scoruri, rezultate, scenarii. Exista o tresarire care se justifica. Altele nu au justificare, dar se produc. Se produc in urma unui zambet (deloc ironic, precum in cazul aflarii macelului de pe Camp Nou), a unei atingeri (mai fine decat tusa lui Nadal in urma unui lung de linie), a unei imagini (mai clare decat cea prezentata de cotidianul de mai sus). De altfel, tresaririle, asemenea fluturilor , sunt rare. Ne-am obisnuit cu nebunia lumii si cu propria nebunie, adaptata la ce e in jur; ne-am obisnuit cu tresaririle altora si le-am inabusit pe ale noastre. Sau le-am lasat sa creasca pana la formarea unui cutremur. A unui abis, in care se cade lin, a unei prapastii intre noi si ceilalti care se casca brusc si ne inghite fara drept de apel; sau cu, dar neasumat. Din fundul prapastiei cei mai curajosi striga, se agata de propriul ecou si ies la suprafata pentru o clipa, in aceeasi valtoare de fiecare zi. Cei mai slabi, inghit in sec si nu fac niciun gest, salvarea vine oricum. Iar cei mai nebuni striga, si isi bat joc de fatalistii care cred ca toate drumurile se unesc pe un pod ce sugruma prapastia si ne aduc la suprafata.