Totul tine de ritm, de zvacnire. Si instinctiv si trepidant. Prea mult. Cu o rostogolire mai mult. Cu o miscare mai tarziu. Cu un singur pas gresit. Cu o singura privire in gol. Cu pierdere de sine. Si nu numai. Cu devieri care nu duc nicaieri, desi ar trebui. Cu panica si nu prea. Ritmul ar trebui convenit de comun acord. Sau simtit. Zvacnirile nu ar trebui temperate. Instinctul, poate, poate el ar trebui tinut in frau. Ca si miscarea. Chiar daca nu controlul e mereu cheia, cateodata se dovedeste util. Pierderile de sine nu duc decat la pierderi de timp. Dar nici renuntarile nu folosesc la nimic. Si nimanui. Pana cand vom invata asta, vom ramane in cotidianul tern, banal, static, dar nepericulos.
din toata pledoaria asta nu sunt de acord decat cu sintagma: "zvacnirile nu ar trebui temperate". Cu toate acestea, sa nu confudm lucrurile: de la a nu tempera la a forta mana destinului e drum lung...castiga cel ce stie probabil sa echilibreze balanta..
RăspundețiȘtergereAh, echilibrul mai lipsea din toata ecuatia asta....
RăspundețiȘtergere