Exista mai multe posibilitati de a vedea un meci. CEA MAI INDEPARTATA, la televizor. Te agiti, incurajezi, strigi pana se sperie catelul din dotare, strangi pumnul si eliberezi toate cuvintele ingramadite intr-un colt de unde nu ar trebui sa iasa. CEA MAI APROPIATA, in teren. Esti acolo, il eviti pe adversar, sau te ciocnesti frontal cu el. Marchezi, primesti galben, rosu, vezi stele verzi. Faultezi, te faultezi, driblezi, luftezi, arunci tricoul in semn de bucurie, auzi sau nu suporterii zicand de bine, de rau, de rude...primesti sfaturi: de la coechipierii colegi de suferinta, de la antrenorul care crede ca le stie pe toate, de la suporterii care si-au ratat vocatia. Acolo, nu, acolo da, cauta-l pe X, paseaza-i lui Y, dribleaza-l pe urmatorul. Asteapta...balonul (care nu-i de sapun). Macar esti in mijlocul jocului. CEA MAI DUREROASA, de pe marginea terenului. Esti rezerva. Esti la mana antrenorului, sau a sortii (poate se impiedica un coechipier), poate rezultatul nu este cel care trebuie si brusc isi da seama ca are nevoie de tine, si iti da o sansa. Si daca ratezi sansa? Exclus. Si totusi, undeva cuibarit exista si acest gand. Clipesti. Dispare. Scorul e acelasi. Tot egal. Clasamentul, in campionat: tot la mijloc. Transferul? Varianta cea mai tentanta. Mai e ceva timp insa pana fluiera arbitrul, pana in prelungiri, pana la loviturile de departajare. Iar stabilirea scorului final in afara timpul regulamentar de joc...e ca in reclama de la Mastercard: priceless!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu