So 2020

E ciudat să mai scrii pe blog, într-o lume a vloggerilor. Cu atât mai mult cu cât în ultima perioadă toţi ne-am transformat casele în cărţi deschise. Brusc, fotografiile şi filmuleţele din Centrul Vechi, Roma, Paris, Tahiti sau ailleurs au fost înlocuite de “instantanee” de pe propria terasă sau din garsoniera care într-o anumită lumină pare ceva mai mare… Evident exagerez, de dragul dicursului, dar dacă aţi trecut deja de cele câteva rânduri de mai sus, înseamnă că faceţi parte din categoria pentru care reţelele sociale au reprezentat o parte a salvării din ultima perioadă. O supapă, un mod de a trăi izolarea deschis, în comunitate, de a se distanţa prin apropiere online. Dacă şi până în martie era vorba despre crearea unei anumite imagini prin online şi menţinerea ei, în izolare ne-am autodepăşit. Găteam o dată pe săptămână? Acum, de minim 5 ori, cu dovada de rigoare. Am zugrăvit? Nu mai este necesar să ştie doar vecinii care înainte suportau zgomotul de rigoare, ci şi cei 1000 de prieteni FB, 2000 de pe instagram sau invers, Twitter-ul fiind un pic neglijat, cel puţin la noi. Am fost la muncă? Momentul trebuie marcat, de la drumul liber de data aceasta, la cana de cafea care ne aştepta nerăbdătoare, la laptopul deschis pe ultimele grafice din dotare. Am beneficiat de o rază de soare, de o oră de zumba online, de o carte pierdută pe noptieră sau de un text filozofic descărcat pe tabletă? Ne-am revoltat după o nouă decizie a autorităţilor, i-am luat la mişto, dar nu e chiar râsul nostru, am distribuit zeci de articole despre remedii şi am păstrat suspansul? Am încercat 10 soiuri de vin, 15 aplicaţii noi şi 20 de firme de delivery? Ah, da. Şi am văzut Casa de Papel, plus comentariile de rigoare. Cum ar fi fost zilele, săptămânile, lunile acestea, fără online? Aşa că, poate data viitoare când ne minţim singuri, când spunem că nu contează, am cont Facebook, dar să fim serioşi, e mai mult aşa, ca să fiu în rândul lumii, nu-mi pasă de reacţii, de cine ce citeşte şi nu verific pagina nimănui, ne oprim o secundă cu gândul la activitatea din martie-aprilie(-mai) 2020 şi renunţăm un pic la ipocrizie. Şi nu, nu mai cred că după pandemie vom fi toţi prieteni în viaţa reală, renunţăm la pozele de la ieşiri şi “vorbim între noi”. So 1990....

Internetul, politica şi ipocrizia

Definiţia politicii a fost dată ea de ceva vreme, dar poate fi extinsă. Mai nou însă, o lărgim cu toţii (pe ea pe definiţie, a nu se înţelege altceva), în timp ce nu uităm să facem glume de doi lei, doar Măria Sa Facebook-ul permite. Şi uite aşa aflăm că iubita unui oarecare politician... indisponibilizat poate fi uşor preluată, că s-a inventat un săpun demn să îi poarte numele, mai ales dacă e scăpat cu uşurinţă prin baie, semn că inventivitatea nu lipseşte tinerilor frumoşi şi liberi. Sunt trimise link-uri cu tone de bancuri pe internet, întrerupte doar de scurte momente în care diverşi curajoşi sunt blamaţi că au îndrăznit că calce pragul unei televiziuni şi nu doar al trusturilor de presă demne de încredere. Ghilimelele îmi lipsesc din jurul mai multor sintagme din acest text... E ca la o nuntă cu dar. Darul e râsul (amar pe alocuri) iar nunta se termină cu un şlagăr manelizat ascultat de toţi cei care se dau fini cunoscători de muzică clasică. Şi aşa, în paşi de dans, unul îşi anunţă candidatura la preşedinţie, altul susţine că adversarii sunt obraznici, mai ales dacă şi-au permis să se nască în afara unei părţi a fostului Imperiu Austro-Ungar, unii pregătesc moţiuni pe care le amână pentru că au puţină treabă în intern. Adică până să rezolv ce mai e prin ţară (drumuri, spitale, analfabetism funcţional, mână de lucru pe cale de dispariţie, ş.a. = şi altele, pentru că ele fix la şi altele intră), stai puţin că tre’ să obţin şefia la o filială a partidului, că na, priorităţile sunt priorităţi... În timpul ăsta uităm că mâncăm roşii vopsite, că la iarnă s-ar putea să explodeze ţevile neschimbate ele de juma’ de secol, şi că un angajator “de afară” (am găsit şi ghilimelele) oferă 500 de euro pentru o muncă plătită cu 2500 la el în ţară, şi făcută mai prost. E drept că nu e fun să te gândeşti la otravă, frig, trafic blocat... E mult mai cool să comentezi un talk-show înveninat, înfrigurat, mult traficat pe internet. Restul se rezolvă. Când cineva va pune din nou mere în plop.

Scena, Cehov şi ardelenii

Am fost la teatru zilele acestea. Mai întâi la un festival de teatru şcolar, unde cei mai buni au pierdut pentru că, probabil, juriul a considerat că trebuie să înveţe de mici că nu mereu talentul contează, mai sunt şi alte criterii. Locul I a revenit unei piese despre un emigrant român, ajuns cu mama în Spania, părăsit de tată, plecat să lucreze în Anglia (normal, ce altceva ar putea face un român, din Transilvania, se subliniază Transilvania, că parcă e stat în stat). Acolo, adolescentul, inhibat, lipsit de dragostea propriului părinte, se ataşează de tatăl unui coleg. Acesta, ignorant, cum altfel, ştie despre România că Hagi, Nadia şi Ceauşescu. Măcar de o introducea şi pe Simona, dar probabil ar fi fost prea mult... Victimă a anturajului, adolescentul român ajunge la poliţie pentru că transportase droguri. În rezumat: şablonul emigrantului trist, singur, abandonat, slab de înger, provenit dintr-o ţară considerată fără valori actuale, cu vagi reminiscenţe ale unor sportivi de anvergură, plus un dictator şi ceva vampiri. Atât. Suficient pentru locul I. Ah, da, mai era o scenă în care se trăgea nişte cocaină pe nas, în mod educativ, mais bon, passons....


Cu gust amar, am mers mai departe, şi am picat la o comedie, adaptare după Cehov. De data aceasta cu actori adulţi, talentaţi şi implicaţi. Se întâmpla la Clubul Ţăranului, unde un public pestriţ, de la copii (cuminţi), la pensionari entuziaşti, s-a bucurat timp de o oră de reprezentaţia Companiei de Teatru Cristi Toma. “Cerere în căsătorie” durează doar o oră, pentru că, ne-a spus chiar actorul şi producătorul Cristi Toma, oamenii nu mai au răbdare. Şi are dreptate. Cehov rămâne actual, iar adaptarea este una reuşită. Trei personaje cu har. Un tată care îşi vrea fiica măritată, o fiică de se vrea femeie căsătorită şi un el conştient că aşteptând să-i cadă marea dragoste sau o femeie ideală, nu se mai însoară niciodată. Aşa că trece la treabă şi merge în peţit. Numai că până la propunerea oficială adresată fetei-gospodină, ajung să se certe de la un petic de pământ, numit sugestiv Poiana Boilor. Al cui să fie? Ce familie îl deţine şi de când? Nu se lămuresc iar peţitorul este scos în şuturi. Rechemat după ce tânăra îi află intenţiile, nu are nici de data aceasta prea mult succes, din pricina unui câine de vânătoare. Ugadai şi Okatai sunt două patrupede socotite de stăpâni, fiecare, drept cel mai bun din ţinut. Şi uite aşa, curge votca (măcar nu e cocaină...) până spre final. Pe care îl aflaţi dacă mergeţi să vedeţi piesa... Sau îl citiţi pe Cehov.

Lumea în care trăim

Nu credeam să mai revin la blog. Probabil sună a omul cavernelor, într-un moment în care insta-story contează mai mult decât story de pe facebook (nu întrebaţi de ce, pentru că aş avea nevoie de o postare mult mai lungă.) Blog? Nici măcar nu e vlog? Şi mi-aş dori să scriu si cu diacritice şi semne de punctuaţie, într-o lume în care dacă pui spaţiu în loc de cratimă e deja mare lucru...
Nu am intercalat încă, după cinci rânduri, niciun englezism, aşa că e timpul să get to the point. So.... Am fost la un party ieri, împreună cu o prietenă bine intenţionată şi gata să-mi explice beneficiile socializării. Se făcea că e 2019, România... În centrul Bucureştiului se strânseseră ei, modernii, pentru a omagia un brand. Dar cum erau ei? Plictisiţi? Da. Ele, obeze, dar în pantaloni mulaţi? Da. Ei, anorexici, dacă vorbim despre jumătate din asistenţă, restul scoşi de la sală? Da. Pariem pe cine merge mai des la salon pentru bronzat şi pensat? Nu, pentru că îl pierdeţi. Ei. Şi cu cât e bronzul mai accentuat, cu atât este pantalonul mai mulat şi mai scurt, pe o gleznă cât un fir de... crizantemă? Tot a lui. Nelipsitele pălării, la ei şi la ele, spuneau multe. De exemplu, în funcţie de marcă, spuneau cât le intră pe card de la multinaţionala unde se bat în proiecte până la 9 seara, pentru a merge apoi la un party unde beau afectaţi un suc de portocale, cu paiul nelipsit. Really? Suc de portocale? Da, dar avem ţigară electronică şi pălărie. Aşa că suntem bine.
Tot la party e şi mâncare din plin. Multă şi cu design spectaculos. Gustul nu contează. Nu am rezistat şi am făcut 5 poze. Pe ascuns, oarecum. Nu poţi să faci poze la preparate, trebuie să faci un selfie, să îl treci cu # în Insta şi apoi să verifici la fiecare 4 secunde dacă a avut sau nu vizualizări. Şi dacă nu a avut, neapărat să mai facem unul. Că doar nu tre' developat, ca pe vremuri. Totuşi, există riscuri. Rămâi fără baterie, se blochează aplicaţia, îţi varsă băiatul de 40 de kg, pantaloni deasupra gleznei şi tatuaje tot acolo, apa plată peste ecran. Apoi, mai sunt chelnerii... Care se cred pe o pasarelă, doar că, ghinion (nu că aş vrea să îl citez, nu), nu se află acolo. Nelipsitele bărbi, hainele negre, mulate şi privirea de, waw, eu sunt acela... Da, acela din spatele barului, probabil student la o privată, prin asta am înţeles o facultate privată, de trece prin ea cu proiecte în sesiune şi hai lăsaţi, că oricum o plătesc. De îţi vine apoi la interviu, pune virgulă între subiect şi predicat şi spune că pe Insta există emoji, no need de alte semne, uşor obscene ele şi punctuaţia lor. După care pleacă toţi frustraţi acasă. Organizatori, invitaţi şi angajaţi. Au mai bifat un eveniment, fac parte din viaţa mondenă, deci există. Pe urmă zice Houellebecq că depresia se tratează cu X pastile, că iubirea ar fi soluţia, dar că e cam târziu. Păi cine are timp de iubire, când noi, de fapt, ne măsurăm doar marca pălăriilor şi a pantalonilor ce lasă atât de senzual glezna băieţilor descoperită? Nu noi, nu în 2019. Mai vedem în 20-20, dar am un feeling că nici atunci...

Crazy, la cerere

Nu, nu e un autodenunţ. Nici vreo aluzie prea puţin subtilă, doar o descriere a unei săptămâni care a început ciudat, a continuat cu uşoare note suprarealiste şi se încheie cu o noapte albă după o seară pe stadion. Cu rujuri aruncate, dar brichete păstrate (culmea!), cu un gol marcat aiurea, dar cu o galerie continuând să cânte, că doar ăsta e farmecul vieţii şi al Rapidului. Un fel de gol în stomac nu doar în plasa porţii atât de greu încercate (mai mult la figurat decât la propriu, deschid o nouă paranteză după tiparul Olguţei Medelenilor) a echipei din Giuleşti. Cu bere pentru o amatoare de vin şi cu un loc altul decât cel în care amatoarea ar dori să se afle. Practic singura concluzie care se impune este tot cea a galeriei, “Învăţaţi acest refren”: Samba, cât se mai poate!

Sandra. Izbasa. Izbanda

Pentru ca emoțiile au și ele limite. Și când ele sunt bine stăpânite se face dreptate. Și nu se câștigă prin ratări. Ci prin dominarea nervilor și a adversarelor. A intrat a opta în concurs. A fost în mijlocul lor în timp ce cădeau pe rând și a văzut deși nu trebuia să vadă ce poate face lipsa de stăpânire. Și ele au muncit. Și ele și-au dorit. Au venit să-și facă treaba și să-și primească răsplata pentru ani de sacrificii. De privațiuni și de durere fizică. Ea a fost mai bună însă. O fată blondă cu mult elan care a stat pe covor. Niciun pas, în afara celui pentru medalie. După bronzul la echipe, aur la sărituri. Și Sandra și-a îndeplinit misiunea. Lacrimile ei erau și ale noastre. Munca însă, numai a ei. Așa cum ar trebui să fie și medalia, pe care a împărțit-o însă cu noi, toți cei care i-am ținut pumnii. Multe de învățat de la Sandra....

Euroidei

Un Euro cu scandal intern si extern. La noi, outsideri multumiti sa priveasca, scandalul s-a iscat din cauza unui contract discutabil care ne lasa si fara circ, dupa ce multi se plang ca au ramas fara paine. La ei, scandal din motive de suporteri, de suspiciuni de blat in ultimul meci din grupe, de invective aruncate ici si colo, in punctele esentiale. Surprize putine, incrancenare si ploaie. Probabil, un Euro care in memoria suporterului roman va ramane drept cel in timpul caruia televiziunea romana mai intai si-a fentat spectatorul iar apoi l-a driblat si pe cel caruia ii vanduse o parte din meciuri. O fenta reusita de data aceasta, o lovitura de pedeapsa neratata, un fluier de prelungiri in cautarea unei normalitati. Si in timp ce emotiile cresc, pentru ca faza grupelor se apropie de final, spectatorul roman isi pune tot mai rar intrebarea, acum, daca tot poate vedea tot ce misca la Euro, oare am fi putut sa fim si noi acolo, si sa ne preocupe mai putin scandalul intern si mai mult o strategie de joc? Nu prea, mai ales ca ultima clasata la cotele de pariuri, inainte de acest turneu final, Grecia, este, alaturi de Cehia, si prima calificata pentru sferturi. I-au batut pe rusi... Noi pe cine am fi batut? Intrebare retorica...Pe greci? Pe danezi? Pe nemti? Pe suedezi? Repet...intrebare retorica...