Echilibru

E foarte usor sa-l pierzi; dureaza o clipa si de la stapanirea de sine din alte vremuri, poti deveni o marioneta in mainile destinului. Sau chiar ale tale, daca nu ai invatat cum sa manuiesti corect sforile. Si marioneta se misca haotic, vizand doar finalul, nu si timpii intermediari. Nu si aplauzele sau fluieraturile de dupa. Conteaza momentul, scena, scenariul, niciodata felul in care este primita de public piesa. Intr-o prima faza. In cea de-a doua, se instaleaza nesiguranta: daca scenariul e prost scris, daca regizorul se inseala? Daca actorii nu au inteles mesajul? Daca il pun prost in practica? Daca piesa nu merita? Daca biletul e prea scump? Daca decorurile sunt nepotrivite? Si daca echilibrul intre scena, regizor, actori, text se pierde? Ce ramane? O intentie? O incercare? Un risc asumat...

Pulsatii si pulsiuni

Totul tine de ritm, de zvacnire. Si instinctiv si trepidant. Prea mult. Cu o rostogolire mai mult. Cu o miscare mai tarziu. Cu un singur pas gresit. Cu o singura privire in gol. Cu pierdere de sine. Si nu numai. Cu devieri care nu duc nicaieri, desi ar trebui. Cu panica si nu prea. Ritmul ar trebui convenit de comun acord. Sau simtit. Zvacnirile nu ar trebui temperate. Instinctul, poate, poate el ar trebui tinut in frau. Ca si miscarea. Chiar daca nu controlul e mereu cheia, cateodata se dovedeste util. Pierderile de sine nu duc decat la pierderi de timp. Dar nici renuntarile nu folosesc la nimic. Si nimanui. Pana cand vom invata asta, vom ramane in cotidianul tern, banal, static, dar nepericulos.

Meciul, vazut din tribuna

Exista mai multe posibilitati de a vedea un meci. CEA MAI INDEPARTATA, la televizor. Te agiti, incurajezi, strigi pana se sperie catelul din dotare, strangi pumnul si eliberezi toate cuvintele ingramadite intr-un colt de unde nu ar trebui sa iasa. CEA MAI APROPIATA, in teren. Esti acolo, il eviti pe adversar, sau te ciocnesti frontal cu el. Marchezi, primesti galben, rosu, vezi stele verzi. Faultezi, te faultezi, driblezi, luftezi, arunci tricoul in semn de bucurie, auzi sau nu suporterii zicand de bine, de rau, de rude...primesti sfaturi: de la coechipierii colegi de suferinta, de la antrenorul care crede ca le stie pe toate, de la suporterii care si-au ratat vocatia. Acolo, nu, acolo da, cauta-l pe X, paseaza-i lui Y, dribleaza-l pe urmatorul. Asteapta...balonul (care nu-i de sapun). Macar esti in mijlocul jocului. CEA MAI DUREROASA, de pe marginea terenului. Esti rezerva. Esti la mana antrenorului, sau a sortii (poate se impiedica un coechipier), poate rezultatul nu este cel care trebuie si brusc isi da seama ca are nevoie de tine, si iti da o sansa. Si daca ratezi sansa? Exclus. Si totusi, undeva cuibarit exista si acest gand. Clipesti. Dispare. Scorul e acelasi. Tot egal. Clasamentul, in campionat: tot la mijloc. Transferul? Varianta cea mai tentanta. Mai e ceva timp insa pana fluiera arbitrul, pana in prelungiri, pana la loviturile de departajare. Iar stabilirea scorului final in afara timpul regulamentar de joc...e ca in reclama de la Mastercard: priceless!

Obsesie

Cat poate dura o obsesie? 2 ore, 3 zile, 4 luni, 10 ani? O viata, pentru ca dupa prima nu e foarte clar ce se intampla...? Depinde de intensitatea ei din prima clipa, de cum se aseaza in suflet si minte, de ceea ce o apasa si o fixeaza cu un fel de elastic care se largeste si se strange iar, in functie de circumstante. De circumstante, de oameni, de intamplari. Se furiseaza si iti cuprinde fiecare por, fiecare fir de par, fiecare respiratie, fiecare zambet si crispare. Sau erupe ca un vulcan crezut mort si apoi o cunosti si o recunosti. O accepti pentru ca face parte din tine, esti tu. Apoi incerci sa o arunci la cos precum arunci o hartie veche pe care nu ai chef sa o reciclezi. Alaturi de alte gunoaie. Cosul prea plin o refuza insa si o tii in tine sau o strigi lumii si lumea nu intelege. Sau mergi la dezintoxicare si afli ca e mai usor sa scapi de heroina. Si mai afli ca tratamentul e costisitor si de lunga durata. Iar la final ea nu mai e. Si iti dai seama ca 2 ore, 3 zile, 4 luni 10 ani sau o viata de fapt nu ajung iar tratamentul nu costa atat cat ar merita si, mai ales, ca vulcanul ar merita sa traiasca din nou, oricat rau ar face si oricate urme de arsura ar lasa!